Fever

Candva demult, ei, dar nici chiar asa de demult, traia undeva, intr-un regat strajuit de furnale, care se intindea intre Dunare si halda de zgura, o pustoaica careia ii placeau povestile si campurile cu musetel inflorit. De fiecare data cand balaurul se arcuia si sforaia amenintator, se ascundea la umbra pickup-ului si canta. Uneori era umbra unor oameni care cantau si ei.

Intre timp a descoperit ca, uneori, alti oameni se bucura s-o asculte. Asa ca in 2004 am pasit prima data intr-un studio. Acum, dupa o pauza mai lunga, in care in mare n-am facut decat sa cresc un pic, m-am intors la inregistrat. Si mi-a iesit Fever. Hope you'll enjoy it. :)

***

În București nu mi-a plăcut mult timp nimic. Visam să evadez către mahalaua mea gălățeană, să mă plimb printr-un cartier muncitoresc, să mă minunez de cultivarea pătrunjelului și a morcovilor în glastră, de hârburile părăsite printre blocuri, de toporașii din grădinile fără garduri, de zarzărele pe care le poți culege oricând din fața blocului și de lenjeria întinsă la uscat la ferestre. Mahala în care mă simțeam acasă, pe care când o miroseam redeveneam puștoaica în rochiță cu învârtitoare dar întotdeauna cu genunchii juliți, căreia toți câinii vagabonzi i se păreau frumoși, oricât de jigăriți ar fi fost (am aflat târziu că erau jigăriți, eu nu-mi dădeam seama).

Îmi plăceau cartierele astea jumulite, în care nici un balcon nu arăta la fel cu altul fiindcă fiecare improviza în închiderea lui și în decorarea grădinii cu lanuri de floarea soarelui, lobodă, izmă, roșii sau trandafiri de dulceață. Îmi plăceau și mâzgâlelile de pe pereți, unele militante politic, altele cu trandafiri prea țepoși, cuțite și inimi sângerânde, desenate cu pixul albastru pe pereți, în casa scării.

Mă minunam și mă bucuram atunci când mă plimbam cu tata pe Domnească, mergând spre Grădina Mare, și mi se părea prea puternic mirosul de tei dar simțeam că e ceva magic în copacii aceia bătrâni. Aș fi fost în stare să le spun sărut mâna. Și copacilor, și caselor vechi, mai mult sau mai puțin locuite, dar care încă mai aveau balcoane susținute de cariatide și scări de marmură tocite și uneori iederă pe câte un perete... Când mergeam cu mama, casele prindeau viață. Aflam ce avocat a locuit acolo, cum a fost prin 1940 un mare scandal fiindcă și-a prins nevasta cu un doctor, ce popă a fost amantul cărei cucoane și ce pedeapsă de pomină a primit, cum ai casei ieșeau la un anumit local cu o trăsură trasă doar de cai de-o anumită culoare, cu harnașament nu-știu-cum, cum toate fetele de 15-16 ani mureau după fiul-ofițer al doamnei cutare, care arăta așa, și care până la urmă a murit pe front și câte alte lucruri. Mondenități de mijloc de secol 20. O viață pe care o retrăiești din fotografii și pe care o simți că-ți alunecă printre degete din ce în ce mai des. Odată cu fiecare om care se duce, cu fiecare copac pe care îl știi dintotdeauna care se usucă și casă care se degradează de la an la an...

Ieri alergam spre Conservator, era cam frig și cerul cam înnorat și toată lumea mergea cu nasul în jos, ca de obicei; o bucată de stradă era în șantier, noroiul îmbrăca trotuarul, alimentat de țurțurii care se topeau de zor, și mi s-a întâmplat să-mi cadă cu tronc Bucureștiul. Pentru prima dată nu l-am mai simțit străin, gol, impersonal, oraș al nostalgicilor nerealiști, care nu văd că e un fel de stârv a la Du Camp, cămila care e pe moarte, părăsită în deșert, care țipă zi și noapte, dar pe care oamenii o hrănesc... L-am simțit viu, cu povești și cu oameni pe care vreau să-i ascult. Mi-oi fi făcut curaj sau poate că doar am îmbătrânit suficient. O descoperire bună pentru baba mea pe anul ăsta. :) Apoi mirosul de librărie, niște mărțișoare întârziate care se îmbăiau în soare și bucuria că în sfârșit poți să-ți adulmeci numele pe hârtie. Și promisiunea către sine că vei scrie romanul care te bântuie de câțiva ani.

Bilantul CSR pe 2010

Cora Iordache m-a invitat acum ceva timp să particip la Bilanțul responsabilității pe 2010. :)

Am remarcat că CSR înseamnă încă de multe ori caritate, înţeleasă într-un sens larg, chiar dacă... strategică, gândită la nivel managerial. Nu spun că ar fi rău, cât timp îi ajută pe beneficiari mai mult decât pe donatori, însă asta să fie definiţia responsabiltăţii?

Construcţia şi menţinerea reputaţiei cer în acest caz bani şi oameni dedicaţi, dispuşi să se tocească într-un efort de comunicare ce acoperă riduri care rămân acolo. Manifestările responsabile sub formă de ingrediente pentru o pomadă care să lumineze chipul nu ajută pe termen lung, chiar dacă nici nu afectează tenul. În fond, nu e atât de greu să te gândeşti la binele comun, să cauţi strategii win-win, dar asta cere timp şi poate uneori efortul de a nu trage ca bucata ta de win să fie o idee mai mare. Alteori e nevoie chiar de o formă de altruism azi, pe care probabil îl vei vedea răsplătit mai târziu, dar pe care nu ar trebui să te bazezi că va veni vreodată. Nu cred că e cazul să sperăm că un copil care n-a ronţăit destule bomboane va lăsa de la el. Iar cu mâinile amândouă în bolul cu fondante sunt azi şi companii şi stakeholderi.

Dacă oferă câte o bomboană şi altor copii, unii cred că vor avea un avantaj competitiv. Poate. Azi. Dar avantajul zboară atunci când vine un altul, care dă un pic mai mult. Sau altceva. E o pomană electorală la nivel de companie, care merge fiindcă nu concurează prea mulţi şi fiindcă oamenilor nu le pasă încă decât la nivel declarativ. Exact ca la votare: iau sacoşa, zic poate sărut mâna şi se duc mai departe. Unde stă atunci avantajul competitiv și cât e el de durabil?

Pe de altă parte, e bine că avem ONG-uri. Dar, din păcate, dacă nu eşti activ în zona asta, e greu să numeşti măcar două fără să ai nevoie de Google. Chiar dacă în timp creşte o cultură a implicării, am avea nevoie şi acum de rezultate. Atunci trebuie să fim mulţumiţi că există metode de forţă care pot stimula gradul de responsabilitate manifestă (că la cea percepută despre sine stăm destul de bine), care pot apropia concepte precum dezvoltarea durabilă de realitatea imediată. Asta înseamnă legislaţie. Eventual la nivel european.

1. Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?

Petrom cu Ţara lui Andrei. Pentru continuitate şi educaţie în zona de mediu. În plus, îmi place în mod deosebit zona de comunicare a proiectului, modul cum se apropie de oameni.
UniCredit Ţiriac Bank şi Asociaţia MaiMultVerde cu Cicloteque. Pentru că au dat naştere unui proiect cu implicaţii pentru mediu şi sănătate care a devenit sustenabil. E un cuvânt cheie pe care aș vrea să-l pot folosi mai des. :)
Rompetrol cu Împreună pentru fiecare. Deşi din punctul meu de vedere este la graniţa CSR-ului cu acest proiect, renovarea tuturor acelor dispensare care se găsesc în locuri în nevoie şi lipsite de interes pentru publicul larg este o mişcare foarte bună.

2. In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?

Aşteptările aduc deziluzii. Aşa că nu m-am aşteptat să facă nimic deosebit în 2010, mai ales că laitmotiv-ul crizei este un bun argument pentru închiderea pungii. M-am lăsat surprinsă plăcut de companiile mai mici sau mai mari care au găsit totuşi timp să se gândească la stakeholderi sau la aspecte ale realităţii din jur ce pot fi îmbunătăţite. Încă vorbim despre acţiuni sporadice, fără strategie sau de acţiuni care nu au de-a face cu diminuarea impactului asupra mediului dar şi aşa, e bine că se întâmplă ceva. Transformarea cere timp. Acum suntem într-o perioadă de învățare, noi, cetățenii-oameni și ei - cetățenii-companii.

3. Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011?

Vreau să aibă strategii, acolo unde se poate, în loc de acţiuni disparate.
Vreau să rămână fideli cauzelor în care au investit până acum şi să-și continue munca.
Vreau să susţină şi să încurajeze ideile angajaţilor în domeniu.

Așteptări nu am.

4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?

Susţin orice petiţie sau iniţiativă legislativă care să reglementeze spaţiul CSR, de ex. raportarea de CSR. Scriu şi vorbesc despre orice companie care arată că face eforturi să devină mai responsabilă. Poate să opereze asupra amprentei de carbon, să utilizeze materiale reciclate sau să recicleze, să își arate dedicaţia pentru o cauză – fie ea străină de obiectul de activitate al companiei etc. Pentru toți cei care fac ceva bun și alocă un buget pentru investiții în CSR cel puțin la fel de mare cu cel pentru promovarea acelor investiții, sunt aici, ochi și urechi. Și glas, până unde pot pătrunde.