Nu mi-e de tot clar dacă încrâncenarea vine din groază, din incertitudine, din scârbă, din lipsa de rădăcini sau din lipsa de iubire dar le văd des împreună. De-asta cumva nici nu mai contează dacă există o formă de cauzalitate între ele și care i-ar fi traiectoria dacă da.
Cred că niciodată n-am cunoscut oameni urâți, urâți ca oameni, c-o inimă urâtă, însă destul de des îmi aduc aminte de cuvintele Leopoldinei Bălănuță ”Cum să facem să nu ruginească sufletele oamenilor? Să le vopsim cu iubire!” și mi se pare că nu se străduie prea multă lume să caute nici vopsea, nici bidinea, nici oameni. Și-atunci când cineva încearcă s-o facă, e repede acuzat că e naiv și profetic anunțat că o să se facă el mare și o să-și poarte și el rugina, că România de astăzi e absolut îngrozitoare în acest sens, că e o mizerie oribilă oriunde te-ai uita și că nimeni nu scapă de ură. Ura pentru locul de muncă, ura pentru ”sistemul corupt”, ura pentru celălalt, invidia că parcă îi merge mai bine, ura față de sine, că n-ai fost în stare să fii Dumnezeu, ura față de cei care nu văd rostul urii, față de cei pe care nu-i simți că ar cădea acum, față de cei despre care ai senzația că n-au căzut niciodată, care n-au nici un fel de legitimitate să vorbească, ”fiindcă ei nu înțeleg”.
Nu vi se pare ciudat că e atâta energie investită în ură încât e o bucurie că și altul ajunge să urască la fel de mult, ba, dacă se poate mai puțin, ca să fii mai bun cumva prin aceea că ești ”conștient” că sunt mai multe lucruri de urât decât el și deci îi ești superior, chiar dacă urăști în secret ceea ce ești și lumea în care stai?