Andreea Mitan

fost în studio, ieșit Uninvited

2011-12-20T11:47:00.001+02:00

A trecut ceva timp de când n-am mai înregistrat ceva daaar de câteva zile avem o cântare nouă :) Cum n-am mai făcut până acuma. Adică mai cu bumtzi-bumtzi. Mulțumesc Mihaelei, lui Alex și lui Oliver pentru ce-a ieșit :)

Așaaaaaa. Și dacă vă place cum sună și vă bate gândul să treceți pe la un studio sau știți pe cineva care are asemenea gânduri, put DAW on the list ;)

Să am valoare sau să am prestigiu? Care-i mai bun?

2011-11-26T16:14:00.001+02:00

În România prestigiul vine din afară, nu din interior. Adică dacă vrei să fii recunoscut în ţară, mai întâi trebuie să te recunoscă cineva din afară ca făcând parte din elită. Problema este că într-o altă ţară eşti acceptat în cercul elitelor dar numai pe undeva pe la margine, fiindcă acolo criteriul local, etnic, naţional dacă vreţi, are întâietate.

Am auzit recent cuvintele de mai sus. Mai multe voci au murmurat ca răspuns, în acel context, că vina aparţine complexelor adânci ale românilor.

Cred că ar fi mai nimerit să discutăm nu despre complexe ci despre o profundă conştiinţă de sine a majorităţii, un bun simţ al sinelui alăturat unei mari frici de-a nu arăta celorlalţi cum eşti de fapt, să arăți că ai valoare. Se justifică astfel, într-o oarecare măsură, ataşamentul faţă de bijuteriile masive de aur, faţă de maşina cu preţ peste puterile proprietarului, faţă de concediile în cele mai exotice spaţii, cumpărate pe criterii de fală şi faţă de telefoanele mobile care trebuie să fie cele mai moderne. Pentru toate motivaţia, „de ce”-ul, vine întotdeauna din afară: să vadă lumea că ai, ca să nu creadă cumva că n-ai avea. E o viaţă complicată, cu multe reglementări şi instanţe de judecată, în care exigenţele pe care îţi închipui că ceilalţi le aşează asupra ta îţi impun standarde cu care poate că nici măcar nu te simţi bine, dac-ar fi să-ţi dai un răspuns onest, dar pe care trebuie să le faci să se întâmple. Evident, toţi ştiu la fel de bine că există o doză considerabilă de machiaj în ecuaţie, dacă ecuaţia este marcă pur românească, şi nu dau crezare la ceea ce văd.

Cauza înclinaţiei noastre puternice către ruptul gurii târgului este relativ nouă. Mi se pare că ea vine odată cu mutarea forţată la oraş din perioada industrializării, care n-a şters din minţile oamenilor senzaţia firească de inadecvare dată de frângerea rădăcinilor, pe linia „părinţii, bunicii şi toţi moşii mei au fost ţărani, io acuma m-am făcut orăşean”. În plus, nou mutat într-un spaţiu în care teoretic ştia că trebuie să se căpătuiască, să o ia de la început, omul s-a văzut la fel de avut întru apă caldă, aragaz, veceu în casă, ca şi ceilalţi. Idealul egalitarist nu prea serveşte împlinirea personală, cel puţin nu în logica speciei, a concurenţei fireşti pentru obţinerea celor mai tari gene, care, dacă toţi suntem cam la fel, nu prea se mai văd. În schimb, şi nu de unul singur, a forţat o construcţie bizară a feţei sociale. Fiindcă identitatea personală stă cam într-o rână atunci când n-ai un sistem clar, cu tradiție, la care să te raportezi, care să-ţi dea clar pe cine să placi, pe cine să nu, cu cine să fii prieten şi de cine să-ţi fie frică, evoluţia merge către o medie a tuturor lucrurilor pe care noi credem că e bine să le facem sau să le avem. Deşi nu musai plăcută comparaţia, construcţia bulgărelui este aceeaşi ca la morţi:

Moare un om în vârstă. Copiii şi nepoţii nu se pricep la de-ale Bisericii, nu ştiu ce se face, când, cum, şi atunci intră în scenă babele sau „femeile de la Biserică”, un fel de îngeri ai morţii care ştiu toate rânduielile şi care se vor oferi, fără doar şi poate, să explice rudelor tot ceea ce trebuie să facă. Rostul lor este bun: oamenii au un mort cu care nu ştiu ce trebuie să facă, care e datina, ele au disponibilitatea de a ajuta cu sfaturi ce vin din experienţă. DAR dacă iei două babe de acest fel, fiecare va avea cunoştinţele ei vizavi de câte batiste trebuie să dai, ce fel de mâncare se face la Stâlpi, obiceiuri cu căni, căldări, număr de lumânări, găini (negre) date peste groapă, perne, mobilă de pomană, colaci, prescuri, colivă, colăcei, ştergare, mere, pomi, icoane şi alte subiecte din aceeaşi familie. Niciodată, indiferent de numărul de consultante, nu vei avea unanimitate întru ce mai trebuie să faci şi în ce cantitate. Aşadar, ca să împaci toate posibilele viitoare plângeri cum că n-ai respectat datina, vei face o medie a acestor propuneri, pe care te vei strădui să le pui în aplicare. Lucrul cel mai important în această afacere este că de la oricare dintre aceşti paşi te poţi abate, îi poţi sări sau uita, iar mortul tot în groapă va ajunge.

Dacă te faci că nu există aceste cerinţe, stai la margine, fiindcă gura lumii, cea care decide cine are valoare, este tot aia cu „opinia publică”, ea dă viaţă spaţiului de dincolo de uşa ta, dar poţi foarte bine să horeşti cu ceilalţi, dacă îţi dă mâna. Cea de-a treia variantă este oportunitatea dată de criză, care instituie o nouă modă: acuma nu că n-ar mai avea bani lumea, deşi unii n-au şi alții nici n-aveau, dar a devenit oarecum deşănţat în ochii lumii să-ţi etalezi bogăţia în modul în care se întâmpla în trecutul recent. Aşa, dacă faţa suferă mici modificări, în timp şi mai ales dacă nu se întâmplă explozii, poate că o să avem mai puţine „vedete”...

Les tableaux vivants sau un discurs despre timp

2011-11-04T17:14:00.001+02:00

Unii dintre voi știți deja că din când în când ne auzim nu doar aici, ci și pe webcultura. În cel mai recent articol vă propun să ne uităm puțin la ceea ce se numește în teatru tableau vivant.

La fonction première de l’artiste n’est pas de créer le beau, l’esthétique, l’élégant, mais d’être même modestement, le témoin de son temps, d’exprimer une part de la pensée collective, de parler au nom de ceux dont on partage la culture. (Serge Diakonoff)

Despre timpul estetismului și al vanității…

Secolul al XIX-lea consacră o formă aparte de spectacol: le tableau vivant sau the living picture, deseori the living statue.

Uneori sursă de inspirație pentru pictori, obișnuit în cadrul festivităților de încoronare, la ceremoniile de primire a regilor în orașe, devenind apoi și punct culminant al petrecerilor nobililor, le tableau vivant este un tablou înghețat format de un grup de artiști costumați și machiați, așezați în poziții fixe, într-un decor sugestiv, potrivit pentru o lectură simbolică.

continuarea o găsiți la http://webcultura.ro/les-tableaux-vivants-sau-un-discurs-despre-timp/

Lupii ”radioactivi” de la Cernobîl

2011-10-29T15:52:00.001+03:00

În urma accidentului nuclear din 1986, datorită nivelului de contaminare foarte înalt, în jurul centralei de la Cernobîl a fost delimitată o zonă de excluziune, cu o rază de 30 de kilometri. Zona de excluziune cuprinde localități fantomă, între care orașul Pripyat, orașul construit pentru angajații centralei, dar și Pădurea Roșie, locul unde poluarea a atins cotele maxime, de 20 de ori mai înalte decât la Hiroshima și Nagasaki. Evident, zona este închisă, păzită, iar accesul fără aprobare oficială și fără însoțitori din partea guvernului este interzis. Anual, însă, se găsesc curioși care, în ciuda avertismentelor în ce privește sănătatea, încearcă să viziteze ”rezervația”. Poate și de aceea, începând cu anul acesta, guvernul ucrainian își propusese să organizeze vizite oficiale, legale, în zonă.

Istoria populației transmutate dar mai ales efectele radiațiilor asupra oamenilor au fost și sunt încă mult discutate. Mutațiile, creșterea numărului de îmbolnăviri de cancer la cei expuși atunci dar și acum, sunt temele curente care-ți vin în minte când spui Cernobîl. Localnicii povestesc însă și despre o creștere fantastică a numărului de lupi în zona roșie: estimările lor dau o cifră în jurul a 3000 de indivizi. Dacă e adevărat, atunci înseamnă că aici s-ar găsi astăzi cea mai densă populație de lupi din întreaga lume. Cum s-a putut întâmpla acest lucru și cum arată lupii ”radioactivi”? Cum arată ecosistemul în zona de excluziune la 25 de ani de la catastrofă?

Răspunsurile sunt în documentarul de mai sus.

Date despre documentar:
Tschernobyls radioaktive Wölfe

Production:epoFilm & OTTONIA Media GmbH

Director: Klaus Feichtenberger

First broadcast: 26 April 2011 (intended), ORF/BBC/NDR/WNET

Sp@tiu multiplu: dialoguri in spatiul public

2011-10-21T17:49:00.000+03:00

Luni, 24 octombrie, de la ora 19.00, povestim despre Cultura, Educatie si Social Media la Absintherie Sixtina.

Povestim noi, adica echipa stagiului I a Internship 2.0 2011.

Detalii despre eveniment: http://webcultura.ro/sptiu-multiplu-dialoguri-in-spatiul-public/

Filosofie de viata

2011-10-14T17:02:00.000+03:00

doua cuvinte despre ura

2011-09-02T18:55:00.001+03:00

Nu mi-e de tot clar dacă încrâncenarea vine din groază, din incertitudine, din scârbă, din lipsa de rădăcini sau din lipsa de iubire dar le văd des împreună. De-asta cumva nici nu mai contează dacă există o formă de cauzalitate între ele și care i-ar fi traiectoria dacă da.

Cred că niciodată n-am cunoscut oameni urâți, urâți ca oameni, c-o inimă urâtă, însă destul de des îmi aduc aminte de cuvintele Leopoldinei Bălănuță ”Cum să facem să nu ruginească sufletele oamenilor? Să le vopsim cu iubire!” și mi se pare că nu se străduie prea multă lume să caute nici vopsea, nici bidinea, nici oameni. Și-atunci când cineva încearcă s-o facă, e repede acuzat că e naiv și profetic anunțat că o să se facă el mare și o să-și poarte și el rugina, că România de astăzi e absolut îngrozitoare în acest sens, că e o mizerie oribilă oriunde te-ai uita și că nimeni nu scapă de ură. Ura pentru locul de muncă, ura pentru ”sistemul corupt”, ura pentru celălalt, invidia că parcă îi merge mai bine, ura față de sine, că n-ai fost în stare să fii Dumnezeu, ura față de cei care nu văd rostul urii, față de cei pe care nu-i simți că ar cădea acum, față de cei despre care ai senzația că n-au căzut niciodată, care n-au nici un fel de legitimitate să vorbească, ”fiindcă ei nu înțeleg”.

Nu vi se pare ciudat că e atâta energie investită în ură încât e o bucurie că și altul ajunge să urască la fel de mult, ba, dacă se poate mai puțin, ca să fii mai bun cumva prin aceea că ești ”conștient” că sunt mai multe lucruri de urât decât el și deci îi ești superior, chiar dacă urăști în secret ceea ce ești și lumea în care stai?

Despre jena de a zice ca esti roman si laitmotiv-ul "de ce nu ai plecat?"

2011-04-21T16:26:00.007+03:00

De vreun an curge prin presa un mesaj gri, pe care daca nu l-as fi auzit si adresat mie direct, poate ca a fi reusit sa-l ignor in continuare. El suna cam asa:

De ce nu ai plecat din Romania inca? Tu meriti sa faci ceva. Aici nu ai nici un viitor. Pleaca cu o bursa si nu te mai intoarce. Poti si trebuie sa faci asta. Aici ai sa te ratezi.

Eu am ramas trasnita ascultandu-l. Nu ma asteptam sa mi-l spuna cine mi l-a spus. Inca ma mira multe informatii de background pe care le arata si mai mult ma mira ca este atat de calduros imbratisat de atat de multi romani.

In primul rand, nu inteleg de ce ar trebui sa fii mandru ca esti roman? Sau rus? Sau chinez? Sau moldovean. Sau oltean. E ca si cum ai fi mandru ca esti brunet, ca ai ochii migdalati sau ca ai nasul carn. Nu ai nici un merit. Nu poti schimba datele astea, in nici o directie. E o dorinta pentru zane si zmei, un fel de "Vreau si eu alt ADN - Doamne, fii bun cu mine! - ca mi-ar placea sa apartin altui haplotip de maine incolo, fiindca stii, asta nu ma reprezinta, nu ma simt bine in el, nu beneficiez de egalitate de sanse etc." In versiunea asta imperfecta de univers, nu poti schimba lucrurile care s-au intamplat deja... Bun, spun cei pentru care mandria de a apartine unui neam are sens, tocmai de aceea trebuie sa mergi intr-un loc unde cel putin sa devii cineva, unde sa poti fi mandru ca esti cineva, un loc de care sa apartii si sa nu-ti fie rusine.

De ce trebuie neaparat sa fii cineva, e alt subiect, care tine de cum defineste omul fericirea, ce sperante are si cum are de gand sa procedeze in privinta lor si o sa vorbim cu alta ocaziune despre asta.

Identitatea personala, de care se leaga din pacate cam des un complex sau altul, se tine de cativa stalpi, dupa gust si posibilitate alesi ca reprezentativi de persoana care se intreaba cine e:

Prima intrebare este: tu de-al cui esti? Aici intra tribul din care faci parte, indivizii din acel trib, oamenii in care stii ca poti avea incredere, oamenii care iti sunt traditional potrivnici, calitatea materialului genetic pe care poti sa-l dai mai departe etc. Apartenenta etnica si mandria de a fi de un neam intra aici, cu tot cu valentele lor legate de coeziune, de sporire a influentei organismului sau de securitate. Sa ne amintin numai de investitiile rusesti din ultimii ani in (re)constructia maretiei rusesti prin popular culture. Trio-ul Plushenko, Marton, Bilan la Eurovision, urmat rapid de organizarea concursului sunt doar varfuri imposibil de ratat pentru cine a frunzarit jurnalele TV. Pe partea cealalta, o tara care pare ca exporta mai mult scandal sau material de scandal, cum apare in ochii unora Romania, nu-ti poate da un sentiment inalt de mandrie ca iti asociezi originea cu ea. Si poate ca rusinea se naste tocmai fiindca nu poti sa smulgi radacina asta, fiindca in final - e singura pe care o cunosti.

A doua chestiune este: ce te recunosc altii ca esti? Adica printre oamenii astia, ai tai si ceilalti, unde ai ajuns tu sa stai? Detii un grad de putere asupa lor si ei cred ca de vrei, poti s-o folosesti? Pentru asta, e deosebit de util sa fii cat se poate de on top of the world. Cum iti vei castiga prestigiul, depide. Metoda poate fi, si sfatuitorul meu intr-acolo inclina, sa excelezi profesional intr-un loc geografic in care sa iti fie recunoscute meritele.

Probabil ca cel putin pentru unii dintre sustinatorii ideii de a pleca, relatia asta de iubire si ura dintre ei si romanitate, tandretea amestecata cu furia ca nu poate fi altfel, e un combustibil bun pentru a alege sa incerce sa nu mai fie ce sunt. Pentru altii, dorinta de a avea o forma de succes social mainstream, la care aici cred ca nu a acces, poate functiona in acelasi fel.

La urma raman cei care desi ocazional vorbesc cu Dumnezeu despre dracii care ii macina si-i zic cu foc: Doamne, n-ai putut si Tu sa faci sa ma nasc in alta parte, sa fiu si eu altfel?, dar pe care tot Dumnezeu ii lasa sa se chinuie mai departe, dandu-le cate ceva din ceea ce-si doresc aici. Perdantii ei sunt, fiindca cei care-au gasit resursele emotionale sau fizice sa plece, au plecat, iar cei care au de gand sa construiasca mai mult sau mai putin legal sau moral ceva aici, o fac fara sa-si puna intrebari despre esenta lucrurilor.

Ramane de vazut cine o sa reuseasca sa-si impuna viziunea asupra lumii: cei care parca nu gasesc suficiente motive sa plece dar care se plang constant ca lucrurile nu merg cum ar fi cazul, sau cei care construiesc Romania actuala, asa cum simt ei, poate dupa un gust nu foarte cizelat, dar care cred ca si maine soarele va rasari indiferent de ce se va fi spus cu o seara inainte la TV si care refuza sa moara?

Despre cine sunt ei, cei care nu se sinchiesc de trecut cand pun mana pe caramizi si despre viitorul tarii, vom vorbi saptamana viitoare.

Fever

2011-03-30T22:42:00.003+03:00

Candva demult, ei, dar nici chiar asa de demult, traia undeva, intr-un regat strajuit de furnale, care se intindea intre Dunare si halda de zgura, o pustoaica careia ii placeau povestile si campurile cu musetel inflorit. De fiecare data cand balaurul se arcuia si sforaia amenintator, se ascundea la umbra pickup-ului si canta. Uneori era umbra unor oameni care cantau si ei.

Intre timp a descoperit ca, uneori, alti oameni se bucura s-o asculte. Asa ca in 2004 am pasit prima data intr-un studio. Acum, dupa o pauza mai lunga, in care in mare n-am facut decat sa cresc un pic, m-am intors la inregistrat. Si mi-a iesit Fever. Hope you'll enjoy it. :)

***

2011-03-05T14:02:00.004+02:00

În București nu mi-a plăcut mult timp nimic. Visam să evadez către mahalaua mea gălățeană, să mă plimb printr-un cartier muncitoresc, să mă minunez de cultivarea pătrunjelului și a morcovilor în glastră, de hârburile părăsite printre blocuri, de toporașii din grădinile fără garduri, de zarzărele pe care le poți culege oricând din fața blocului și de lenjeria întinsă la uscat la ferestre. Mahala în care mă simțeam acasă, pe care când o miroseam redeveneam puștoaica în rochiță cu învârtitoare dar întotdeauna cu genunchii juliți, căreia toți câinii vagabonzi i se păreau frumoși, oricât de jigăriți ar fi fost (am aflat târziu că erau jigăriți, eu nu-mi dădeam seama).

Îmi plăceau cartierele astea jumulite, în care nici un balcon nu arăta la fel cu altul fiindcă fiecare improviza în închiderea lui și în decorarea grădinii cu lanuri de floarea soarelui, lobodă, izmă, roșii sau trandafiri de dulceață. Îmi plăceau și mâzgâlelile de pe pereți, unele militante politic, altele cu trandafiri prea țepoși, cuțite și inimi sângerânde, desenate cu pixul albastru pe pereți, în casa scării.

Mă minunam și mă bucuram atunci când mă plimbam cu tata pe Domnească, mergând spre Grădina Mare, și mi se părea prea puternic mirosul de tei dar simțeam că e ceva magic în copacii aceia bătrâni. Aș fi fost în stare să le spun sărut mâna. Și copacilor, și caselor vechi, mai mult sau mai puțin locuite, dar care încă mai aveau balcoane susținute de cariatide și scări de marmură tocite și uneori iederă pe câte un perete... Când mergeam cu mama, casele prindeau viață. Aflam ce avocat a locuit acolo, cum a fost prin 1940 un mare scandal fiindcă și-a prins nevasta cu un doctor, ce popă a fost amantul cărei cucoane și ce pedeapsă de pomină a primit, cum ai casei ieșeau la un anumit local cu o trăsură trasă doar de cai de-o anumită culoare, cu harnașament nu-știu-cum, cum toate fetele de 15-16 ani mureau după fiul-ofițer al doamnei cutare, care arăta așa, și care până la urmă a murit pe front și câte alte lucruri. Mondenități de mijloc de secol 20. O viață pe care o retrăiești din fotografii și pe care o simți că-ți alunecă printre degete din ce în ce mai des. Odată cu fiecare om care se duce, cu fiecare copac pe care îl știi dintotdeauna care se usucă și casă care se degradează de la an la an...

Ieri alergam spre Conservator, era cam frig și cerul cam înnorat și toată lumea mergea cu nasul în jos, ca de obicei; o bucată de stradă era în șantier, noroiul îmbrăca trotuarul, alimentat de țurțurii care se topeau de zor, și mi s-a întâmplat să-mi cadă cu tronc Bucureștiul. Pentru prima dată nu l-am mai simțit străin, gol, impersonal, oraș al nostalgicilor nerealiști, care nu văd că e un fel de stârv a la Du Camp, cămila care e pe moarte, părăsită în deșert, care țipă zi și noapte, dar pe care oamenii o hrănesc... L-am simțit viu, cu povești și cu oameni pe care vreau să-i ascult. Mi-oi fi făcut curaj sau poate că doar am îmbătrânit suficient. O descoperire bună pentru baba mea pe anul ăsta. :) Apoi mirosul de librărie, niște mărțișoare întârziate care se îmbăiau în soare și bucuria că în sfârșit poți să-ți adulmeci numele pe hârtie. Și promisiunea către sine că vei scrie romanul care te bântuie de câțiva ani.

Bilantul CSR pe 2010

2011-03-03T12:04:00.004+02:00

Cora Iordache m-a invitat acum ceva timp să particip la Bilanțul responsabilității pe 2010. :)

Am remarcat că CSR înseamnă încă de multe ori caritate, înţeleasă într-un sens larg, chiar dacă... strategică, gândită la nivel managerial. Nu spun că ar fi rău, cât timp îi ajută pe beneficiari mai mult decât pe donatori, însă asta să fie definiţia responsabiltăţii?

Construcţia şi menţinerea reputaţiei cer în acest caz bani şi oameni dedicaţi, dispuşi să se tocească într-un efort de comunicare ce acoperă riduri care rămân acolo. Manifestările responsabile sub formă de ingrediente pentru o pomadă care să lumineze chipul nu ajută pe termen lung, chiar dacă nici nu afectează tenul. În fond, nu e atât de greu să te gândeşti la binele comun, să cauţi strategii win-win, dar asta cere timp şi poate uneori efortul de a nu trage ca bucata ta de win să fie o idee mai mare. Alteori e nevoie chiar de o formă de altruism azi, pe care probabil îl vei vedea răsplătit mai târziu, dar pe care nu ar trebui să te bazezi că va veni vreodată. Nu cred că e cazul să sperăm că un copil care n-a ronţăit destule bomboane va lăsa de la el. Iar cu mâinile amândouă în bolul cu fondante sunt azi şi companii şi stakeholderi.

Dacă oferă câte o bomboană şi altor copii, unii cred că vor avea un avantaj competitiv. Poate. Azi. Dar avantajul zboară atunci când vine un altul, care dă un pic mai mult. Sau altceva. E o pomană electorală la nivel de companie, care merge fiindcă nu concurează prea mulţi şi fiindcă oamenilor nu le pasă încă decât la nivel declarativ. Exact ca la votare: iau sacoşa, zic poate sărut mâna şi se duc mai departe. Unde stă atunci avantajul competitiv și cât e el de durabil?

Pe de altă parte, e bine că avem ONG-uri. Dar, din păcate, dacă nu eşti activ în zona asta, e greu să numeşti măcar două fără să ai nevoie de Google. Chiar dacă în timp creşte o cultură a implicării, am avea nevoie şi acum de rezultate. Atunci trebuie să fim mulţumiţi că există metode de forţă care pot stimula gradul de responsabilitate manifestă (că la cea percepută despre sine stăm destul de bine), care pot apropia concepte precum dezvoltarea durabilă de realitatea imediată. Asta înseamnă legislaţie. Eventual la nivel european.

1. Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?

Petrom cu Ţara lui Andrei. Pentru continuitate şi educaţie în zona de mediu. În plus, îmi place în mod deosebit zona de comunicare a proiectului, modul cum se apropie de oameni.
UniCredit Ţiriac Bank şi Asociaţia MaiMultVerde cu Cicloteque. Pentru că au dat naştere unui proiect cu implicaţii pentru mediu şi sănătate care a devenit sustenabil. E un cuvânt cheie pe care aș vrea să-l pot folosi mai des. :)
Rompetrol cu Împreună pentru fiecare. Deşi din punctul meu de vedere este la graniţa CSR-ului cu acest proiect, renovarea tuturor acelor dispensare care se găsesc în locuri în nevoie şi lipsite de interes pentru publicul larg este o mişcare foarte bună.

2. In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?

Aşteptările aduc deziluzii. Aşa că nu m-am aşteptat să facă nimic deosebit în 2010, mai ales că laitmotiv-ul crizei este un bun argument pentru închiderea pungii. M-am lăsat surprinsă plăcut de companiile mai mici sau mai mari care au găsit totuşi timp să se gândească la stakeholderi sau la aspecte ale realităţii din jur ce pot fi îmbunătăţite. Încă vorbim despre acţiuni sporadice, fără strategie sau de acţiuni care nu au de-a face cu diminuarea impactului asupra mediului dar şi aşa, e bine că se întâmplă ceva. Transformarea cere timp. Acum suntem într-o perioadă de învățare, noi, cetățenii-oameni și ei - cetățenii-companii.

3. Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011?

Vreau să aibă strategii, acolo unde se poate, în loc de acţiuni disparate.
Vreau să rămână fideli cauzelor în care au investit până acum şi să-și continue munca.
Vreau să susţină şi să încurajeze ideile angajaţilor în domeniu.

Așteptări nu am.

4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?

Susţin orice petiţie sau iniţiativă legislativă care să reglementeze spaţiul CSR, de ex. raportarea de CSR. Scriu şi vorbesc despre orice companie care arată că face eforturi să devină mai responsabilă. Poate să opereze asupra amprentei de carbon, să utilizeze materiale reciclate sau să recicleze, să își arate dedicaţia pentru o cauză – fie ea străină de obiectul de activitate al companiei etc. Pentru toți cei care fac ceva bun și alocă un buget pentru investiții în CSR cel puțin la fel de mare cu cel pentru promovarea acelor investiții, sunt aici, ochi și urechi. Și glas, până unde pot pătrunde.

Grupul Rompetrol continua in 2010 programul Impreuna pentru fiecare

2010-05-06T21:25:00.003+03:00

Unele companii aleg să se implice în comunităţile locale, acolo unde este nevoie. De exemplu, Grupul Rompetrol a ales să investească în sănătate şi mediu prin programul naţional de finanţare "Împreună pentru fiecare".

Pe data de 23 aprilie, în localitatea Ciuruleasa din judeţul Alba a fost inaugurat dispensarul reabilitat şi dotat cu fonduri oferite prin programul Împreună pentru fiecare. Oana Năstase, Director de Comunicare şi Afaceri Corporative al Grupului Rompetrol, a declarat cu ceastă ocazie că “Implicarea Grupului Rompetrol în susţinerea unui astfel de proiect de responsabilitate socială are la bază credinţa în datoria morală a fiecăruia de a investi pe termen lung în dezvoltarea unor resurse care să asigure evoluţia societăţii din care face parte. Prin finalizarea acestuia, considerăm că obiectivul platformei Împreună Pentru Fiecare, de sprijinire, încurajare şi consolidare a comunităţii locale în identificarea şi rezolvarea unei situaţii cu impact benefic pentru toţi membrii săi, a fost atins si că poate deveni cu succes un exemplu pentru alte localităţi sau cazuri similare”.

În cadrul programului din 2009, parte a platformei de responsabilitate socială „Energia vine din suflet”, au fost înscrise 89 proiecte (55 în domeniul sănătăţii şi 34 în domeniul mediului) şi au fost selectate pentru finanţare 16 proiecte (8 din domeniul sănătate şi 8 din sfera protecţiei mediului) in judeţele Alba, Argeş, Bucureşti, Cluj, Dolj, Hunedoara, Maramureş, Vâlcea, Satu Mare şi Suceava. Proiectele din domeniul sănătate au propus renovarea şi dotarea unor dispensare medicale din mediul rural şi urban, iar cele din domeniul protecţiei mediului au vizat ecologizarea unor zone poluate.

Programul continuă şi în 2010 iar până pe data de 28 mai, propunerile de proiecte pentru anul în curs pot fi încărcate pe site.

2010-03-04T11:44:00.002+02:00

Acest blog a intrat intr-un proces de rebranding.

Noul profil al blogului nu va mai fi personal.

Va multumesc voua, celor care m-ati urmarit si m-ati ajutat, prin comentariile si observatiile voastre offline, sa cresc pe parcursul ultimilor aproape trei ani.