În România prestigiul vine din afară, nu din interior. Adică dacă vrei să fii recunoscut în ţară, mai întâi trebuie să te recunoscă cineva din afară ca făcând parte din elită. Problema este că într-o altă ţară eşti acceptat în cercul elitelor dar numai pe undeva pe la margine, fiindcă acolo criteriul local, etnic, naţional dacă vreţi, are întâietate.
Am auzit recent cuvintele de mai sus. Mai multe voci au murmurat ca răspuns, în acel context, că vina aparţine complexelor adânci ale românilor.
Cred că ar fi mai nimerit să discutăm nu despre complexe ci despre o profundă conştiinţă de sine a majorităţii, un bun simţ al sinelui alăturat unei mari frici de-a nu arăta celorlalţi cum eşti de fapt, să arăți că ai valoare. Se justifică astfel, într-o oarecare măsură, ataşamentul faţă de bijuteriile masive de aur, faţă de maşina cu preţ peste puterile proprietarului, faţă de concediile în cele mai exotice spaţii, cumpărate pe criterii de fală şi faţă de telefoanele mobile care trebuie să fie cele mai moderne. Pentru toate motivaţia, „de ce”-ul, vine întotdeauna din afară: să vadă lumea că ai, ca să nu creadă cumva că n-ai avea. E o viaţă complicată, cu multe reglementări şi instanţe de judecată, în care exigenţele pe care îţi închipui că ceilalţi le aşează asupra ta îţi impun standarde cu care poate că nici măcar nu te simţi bine, dac-ar fi să-ţi dai un răspuns onest, dar pe care trebuie să le faci să se întâmple. Evident, toţi ştiu la fel de bine că există o doză considerabilă de machiaj în ecuaţie, dacă ecuaţia este marcă pur românească, şi nu dau crezare la ceea ce văd.
Cauza înclinaţiei noastre puternice către ruptul gurii târgului este relativ nouă. Mi se pare că ea vine odată cu mutarea forţată la oraş din perioada industrializării, care n-a şters din minţile oamenilor senzaţia firească de inadecvare dată de frângerea rădăcinilor, pe linia „părinţii, bunicii şi toţi moşii mei au fost ţărani, io acuma m-am făcut orăşean”. În plus, nou mutat într-un spaţiu în care teoretic ştia că trebuie să se căpătuiască, să o ia de la început, omul s-a văzut la fel de avut întru apă caldă, aragaz, veceu în casă, ca şi ceilalţi. Idealul egalitarist nu prea serveşte împlinirea personală, cel puţin nu în logica speciei, a concurenţei fireşti pentru obţinerea celor mai tari gene, care, dacă toţi suntem cam la fel, nu prea se mai văd. În schimb, şi nu de unul singur, a forţat o construcţie bizară a feţei sociale. Fiindcă identitatea personală stă cam într-o rână atunci când n-ai un sistem clar, cu tradiție, la care să te raportezi, care să-ţi dea clar pe cine să placi, pe cine să nu, cu cine să fii prieten şi de cine să-ţi fie frică, evoluţia merge către o medie a tuturor lucrurilor pe care noi credem că e bine să le facem sau să le avem. Deşi nu musai plăcută comparaţia, construcţia bulgărelui este aceeaşi ca la morţi:
Moare un om în vârstă. Copiii şi nepoţii nu se pricep la de-ale Bisericii, nu ştiu ce se face, când, cum, şi atunci intră în scenă babele sau „femeile de la Biserică”, un fel de îngeri ai morţii care ştiu toate rânduielile şi care se vor oferi, fără doar şi poate, să explice rudelor tot ceea ce trebuie să facă. Rostul lor este bun: oamenii au un mort cu care nu ştiu ce trebuie să facă, care e datina, ele au disponibilitatea de a ajuta cu sfaturi ce vin din experienţă. DAR dacă iei două babe de acest fel, fiecare va avea cunoştinţele ei vizavi de câte batiste trebuie să dai, ce fel de mâncare se face la Stâlpi, obiceiuri cu căni, căldări, număr de lumânări, găini (negre) date peste groapă, perne, mobilă de pomană, colaci, prescuri, colivă, colăcei, ştergare, mere, pomi, icoane şi alte subiecte din aceeaşi familie. Niciodată, indiferent de numărul de consultante, nu vei avea unanimitate întru ce mai trebuie să faci şi în ce cantitate. Aşadar, ca să împaci toate posibilele viitoare plângeri cum că n-ai respectat datina, vei face o medie a acestor propuneri, pe care te vei strădui să le pui în aplicare. Lucrul cel mai important în această afacere este că de la oricare dintre aceşti paşi te poţi abate, îi poţi sări sau uita, iar mortul tot în groapă va ajunge.
Dacă te faci că nu există aceste cerinţe, stai la margine, fiindcă gura lumii, cea care decide cine are valoare, este tot aia cu „opinia publică”, ea dă viaţă spaţiului de dincolo de uşa ta, dar poţi foarte bine să horeşti cu ceilalţi, dacă îţi dă mâna. Cea de-a treia variantă este oportunitatea dată de criză, care instituie o nouă modă: acuma nu că n-ar mai avea bani lumea, deşi unii n-au şi alții nici n-aveau, dar a devenit oarecum deşănţat în ochii lumii să-ţi etalezi bogăţia în modul în care se întâmpla în trecutul recent. Aşa, dacă faţa suferă mici modificări, în timp şi mai ales dacă nu se întâmplă explozii, poate că o să avem mai puţine „vedete”...
