***

Azi am vrut, pentru a cincea oara de cand l-am deschis, sa-mi inchid blogul. Stiu ca se spune ca sinucigasii care incearca de multe ori si se opresc pe margine de fapt nu vor sa moara. Eu am omorat de fiecare data cand am vrut sa-l inchid ceva din ceea ce imi propusesem sa fiu cand l-am deschis si de fiecare data l-am pastrat pentru ca au fost oameni care mi-au spus ca ma citesc cu placere. Si mie imi place sa scriu. Candva poate ca am sa fiu in stare sa vad cateva carti in locul blogului. Desi, intr-un fel, cred ca daca va exista, va fi una singura.

Azi stiu ca vreau sa fac lucrurile in care cred, care ma fac sa ma simt bine pentru ca le fac, nu pentru ce primesc in schimbul lor. Nu-mi propun sa schimb lumea. Mi-am adus aminte doar ca pentru a face ceva cu succes e important sa crezi in acel ceva si sa poti sa renunti la aproape orice pentru a-l face, si asta sa nu fie doar o vorba. Mi-am adus aminte cine sunt si cine imi doresc sa fiu, dupa cativa ani in care am incercat sa vad daca nu cumva sunt toanele unei pustoaice. Sper doar ca voi reusi sa fiu la inaltimea aspiratiilor mele.

In orice caz, "if you try 100 times and fail, you try 101".

***

Azi imi place:

- ca mi-am pus tricoul cu Marie din Aristocats si toate pustoaicele de 3-6 ani de la metrou mi-au zambit

- ca mai am putin si termin o treaba importanta
- ca m-am trezit cantand "She moves like she don't care/ smooth as silk, cool as air/ uuuh! it makes you wanna die"... si chestia asta s-a repetat toata ziua

Nu-mi place ca am intrebat trei domnisoare care ieseau de la un examen cum il chema pe profesorul care era in sala si nici macar una nu a stiut.

Deci "Mariaaaa, you gotta see her!..." etc etc etc

Wish me luck! Mai caut muza azi si maine si dupa aia o las sa plece vreo doua zile in vacanta.

din liceu

Mi-e dor să ascult Radio Alpha la 12 noaptea şi să desenez. Mi-e dor să citesc suplimentul de sâmbătă de la Viaţa Liberă şi să mă regăsesc în fragmentele din scrisorile din Tranzit prin adolescenţă. Mi-e dor să mă duc pe o ploaie torenţială la şcoală şi să am emoţii că încep un cântec nou şi nu ştiu dacă o să fie bine primit sau nu. Mi-e dor să merg la o oră de teorie şi solfegii şi să nu fi învăţat solfegiul de acasă şi să-mi fie teamă că o să mă încurc. Mi-e dor să fie 6.45 dimineaţa şi eu să plec la liceu şi să mă uit cum se reflectă soarele în blocurile pe lângă care trec. Sau să văd câinii vagabonzi care nu mă mârâiau niciodată când treceam prin dreptul grădiniţei. Mi-e dor să mi se ceară să port sacoul bleumarin şi ecusonul de care abia aşteptam să scap într-a 12-a. Mi-e dor să-mi fac cozi şi să mă duc aşa la şcoală şi toate puştoaicele de a 6-a să se uite ca trăsnite de ce una de-a 11-a face aşa ceva. Mi-e dor să mă scoată profa de mate la tablă şi să nu ştiu de unde să încep, să mă uit când la tabla, când la ea şi să spun că nu ştiu de unde să încep, să mustăcească şi să-mi dea un hint, să îmi pună 6 şi să mă relaxez gândindu-mă că cel puţin două săptămâni aveam să nu mai fiu scoasă la probleme la analiză. Mi-e dor să fac un eseu lung de 10 pagini în care să amestec critica literară şi ceva mitologie şi să mi se spună că mă pricep. Şi să joc fotbal pe hol după ce s-a sunat, cu fetele, şi să ne prindă profu de fizică şi să râdă că ne prostim. Mi-e dor de o morală legată de cum trebuie să arate o domnişoară, ţinută de doamna directoare. Mi-e dor de o zi de serviciu la cancelarie. Mi-e dor să scriu pamflete în timpul serviciului şi să întârzii cu 2 minute sunatul de intrare la oră. Să avem poarta închisă şi să cerem voie să ieşim afară din curte şi să nu ni se dea voie să intrăm după ce s-a sunat.

Radioul nu mai există sub numele ăsta şi muzica pe care o dă acum nu mai e aceeaşi. Eu nu mai am răbdare să desenez şi mă enervează că nu mai am răbdare. Tranzitul nu mai e nici el ce a fost. Liceul s-a terminat de ceva timp. Nici eu nu mai sunt doar ce am fost.

Vreau o pauză ca să-mi aduc aminte de toate lucrurile care mi-au plăcut deşi atunci nu îmi dădeam seama că mă simţeam bine făcându-le. Am obosit.

final

final cu f mic. nu se discuta.

Tot numarand si numarand la silabe, figuri, propozitii si fraze pentru licenta mi-am intrat in mana. Mai am, desigur. E aproape ca atunci cand eram in generala.

Mi-am dat seama ca nu i-am multumit indeajuns doamnei profesoare de limba romana pentru cat s-a chinuit cu mine si pentru ca aproape ma obliga sa lucrez mult la gramatica, tocmai pentru ca uram gramatica.

Imi aduc aminte ca prin clasa a 8-a, la un moment dat, eram foarte deprimata si convinsa ca o sa o dau in bara rau la Capacitate chiar la romana (eram olimpica). Doamna profesoara mi-a scris pe o foaie ca am sa iau cel putin 9.50 si a semnat, zicandu-mi sa vin cu hartia dupa ce aflu nota si sa-i cer socoteala daca nu va fi asa. Am luat 9.30 si, evident, nu m-am dus cu hartia la dumneaei. Cand ne-am vazut m-a tras de urechi zicandu-mi ca sunt fraiera ca nu am mai multa incredere in mine si ca nu exista alt motiv pentru care n-am luat chiar 10. M-am muiat. Intotdeauna m-au muiat oamenii care au mai multa incredere in mine decat am eu si oamenii care dau fara sa astepte nimic. Ultima noastra ora din generala a fost tinuta de dumneaei. Ultima ora din liceu nu stiu ce a fost, cred ca mate, si nu ne-am dat seama ca e ultima ora. La ultimul curs in facultate n-am avut timp de vorbe frumoase pentru ca voiam sa aflam subiectele la unul din cele mai temute examene. De fapt mi-am dat seama ca e ultimul curs atunci, in sala. E ceva trist aici. Mi se pare ca ne furam bucuriile singuri, ca dupa aceea sa avem de ce ne plange, desi nu e deloc nevoie.

Azi am intrat putin in panica vazand ca mai am multa treaba si mi-am adus aminte de cuvintele doamnei profesoare. Cred ca cel mai bun lucru care ti se poate intampla in viata e sa cunosti oameni buni.

ar putea sa fie si liniste

Când eram mică mă gândeam că n-am să îmbătrânesc niciodată. Acum vreo câteva zile am descoperit că am vreo două fire albe în păr. Mama se uita ciudat la mine. Eu am luat-o ca pe cea mai fireasca chestiune din lume. Mi-am dat seama că nu-mi mai e frică să am riduri. A fost cea mai mare teamă a mea mult timp. Mulţumesc pe această cale tuturor cucoanelor care şi-au făcut operaţii estetice şi s-au lăsat filmate. Văzând ce isprăvi fac doctorii cu mutrele lor m-am liniştit. Nu vreau să fiu tănără veşnic şi vreau ca la un moment dat să mor definitiv. Sunt nişte oameni prin State care plătesc să fie criogenizaţi. Nu ştiu de ce fac asta la bătrâneţe, fiindcă în cazul nespus de fericit în care s-ar trezi cândva, tot nişte moşi sau babe bolnave o să fie. Mai bine să se congeleze la tinereţe... Stupid people!

Mă uit că mulţi colegi de-ai mei povestesc despre cât de plină a fost viaţa lor până la 21-23 de ani şi cum într-un fel se simt bătrâni. Mi-ar plăcea să pot să-i adun pe toţi la un loc şi să le spun că bătrân nu eşti decât atunci când începi să te comporţi ca atare, când ai omorât de tot copilul care ai fost şi e nasol rău de tot dacă faci asta. Îmi place să văd cum cresc oamenii dar numai cum se fac mai înţelepţi, mai buni, cum se coc, nu cum se tocesc.

Ar trebui să se ţină seminarii de igiena vieţii printre oameni la TV. Să explice acolo cineva că dacă stai botos nu rezolvi nimic, că dacă îţi arunci supărările pe cei din jur nici nu scapi de ele, nici nu-i bucuri pe ceilalţi, că dacă chiar eşti foarte supărat mai bine te închizi o oră într-o cameră, urli, plângi, nu contează, să-ţi treacă doar şi apoi să revii printre vii, că dacă îţi trânteşti problemele în mijlocul casei nu ai să te relaxezi niciodată, ba ai să-i chinui şi pe co-locatari, că dacă ai chef să te cerţi, mai bine iei o linguriţă de oţet, că râcâitul altora nu e deloc folositor, că decât să jigneşti mai bine pari prost. Că dacă eşti mereu nemulţumit nici alţii nu vor fi fericiţi pe lângă tine, că echilibrul personal nu trebuie să depindă de un stâlp de susţinere extern (aka altă persoană care foloseşte drept garbage bin pentru toată energia negativă pe care ai grijă să o acumulezi pentru ea), că drumurile se închid toate atunci când nu mai ai chef să cauţi altceva, că lumea n-are nevoie de pesimişti, de nevricoşi şi de leneşi critici ca să meargă înainte.

Dar nuuu! De ce? Lasă, să fim toţi nervoşi, să ne călcăm pe pantofi în metrou, să ne îmbrâncim, să lucrăm tensionaţi, să facem accidente şi să ne îmbolnăvim de stomac. Şi nu numai, beneficiile pentru organism sunt inestimabile! Evident, şi pentru cei pentru care lucrezi!

Mai ales în Bucureşti oamenii au un talent deosebit să se enerveze gratuit unii pe alţii. Enervarea asta e ciudată pentru că dacă o ţii la tine trece. Dacă o eliberezi printre oameni se duce ca un virus. Toţi cei expuşi devin nervoşi, ţipă unii la alţii şi se enervează din ce în ce mai tare. Finalul nu e nicăieri de găsit. Mă rog, nicăieri într-o direcţie bună dacă nimeni nu încercă să calmeze agitaţia. Şi ăştia care calmează spiritele sunt un neam blestemat fiindcă se consumă încercând să facă să fie armonie...

Păstrarea liniştii e o chestiune de respect. Păstrarea unei atmosfere agreabile ţine tot de respect. Păcat că respectul pentru orice altceva decât bani şi putere s-a demodat. Nu-i nimic, încet-încet descoperim înapoi cum trebuie să fim ca să ne conservăm cât se poate. Până atunci mai durează puţin. Cam cât o viaţă de om. A noastră.